Yukio Mishima si "Templul de aur"

In acest post vreau sa va prezint cateceva despre unul dintre autorii mei preferati si despre o carte de-a dreptul superba.
Scopul meu este sa va determin sa cititi carte, dar daca nu va trezeste interesul sau daca nu e pe placul vostru e bine macar sa stiti ca a existat un om ca el.

In ziua de 25 noiembrie 1970, la amiaza, Yukio Mishima a inceput sa tina un discurs in fata a vreo mie de oameni, intr-o baza militara din centrul orasului Tokio. Le vorbea despre codul onoarei, spiritul national, decaderea societatii japoneze. Bruiate de huruitul helicopterelor si de sirenele ambulantelor, cuvintele sale ajungeau cu greu la soldati si se loveau de indiferenta lor. Militarii nu banuiau ca scriitorul il luase ostatic pe comandantul lor doar pentru a tine acest discurs pe care-l pregatise de multa vreme. Ultimele cuvinte ale lui Mishima au fost: „Vad ca nu sunteti barbati. Nu-mi mai fac iluzii in ce va priveste. Traiasca imparatul!“ S-a retras si a savarsit ritualul traditional al sinuciderii. Astfel a murit cel mai mare scriitor japonez al secolului XX, cel care, cu ani in urma, spusese ca detesta oamenii care se sinucid.
Kimitaka Hiraoka s-a nascut la Tokio in 1925. Educatia sa a fost decisiv influentata de bunica paterna, demna pastratoare a spiritului samurailor: autodisciplina si control total asupra mintii si trupului. Cand debuteaza la 16 ani intr-o revista, pentru a-si ascunde identitatea fata de tatal sau, adopta pseudonimul Yukio Mishima. In 1943 incepe sa studieze dreptul, iar in 1944 ii apare prima carte, in conditiile in care, din pricina razboiului, statul japonez face mari economii la hartie. Intr-o saptamina se vand 4000 de exemplare. Mishima e, la acea data, un tanar intelectual care sufera de plamani si nu e mobilizat sa lupte pe front – rusine ce avea sa-l urmareasca toata viata. Primul roman, Confesiunile unei masti (trad. rom. Humanitas, 2003), face din el cel mai cunoscut scriitor al noii generatii, iar faima lui creste cu fiecare titlu publicat. In 1952 viziteaza Grecia si descopera in figura zeului Apolo idealul frumusetii, sanatatii si fortei. Vrea sa devina precum o statuie greaca si incepe sa-si cultive trupul. Cariera literara fulminanta e dublata de preocuparea obsesiva pentru codul onoarei samurailor, care-l va impinge catre gestul sinuciderii demonstrative din 1970. Yasunari Kawabata, scriitorul japonez care a primit in 1968 Premiul Nobel pentru literatura, cel ce il sprijinise in tinerete pe Mishima, avea sa spuna: „Mishima are un talent extraordinar, nu este doar un talent japonez, ci unul universal. Este acel tip de geniu care apare o data la 300 de ani. In privinta talentului, Mishima imi este cu mult superior.“


Templul de Aur
Subiectul cartii este un subiect destul de controversat, tratand "frumusetea".
O sa spunetica si mine: "ce poate fi asa de controversat la frumusete? Este frumusete si atat!". Dar, este ea eterna? Efemera? Chiar este frumoasa? Daca da, atunci cine spune ca este frumoasa, si in ce masura? Iar daca am sta sa ne mai gandim sute de intrebari s-ar naste, insa romanul nu trateaza decat problema frumusetii obsesive, frumusetea de care nu te poti bucura si care nu te lasa sa te bucuri de nimic altceva.
Personajul principal este un tanar balbait, chinuit si obsedat in acelasi timp de frumusetea templului in care slujeste. datorita urateniei sale, acesta se auto-izoleaza, singurii lui prieteni fiind un tanar "care radiaza frumusete" si un schiop rautacios care se foloseste de diformitatile corpului sau ca sa provoace mila si simpatia fetelor, pentru a le cuceri.
Naratorul isi arata fascinatia pentru templu inca din prima fraza din carte: "Tata imi vorbise despre templul de aur inca de cand eram copil", insa la pima vizita acesta nu este deloc impresionat, exprimand chiar "Poate fi chiar frumusetea atat de lipsita de frumusete?". Adevarata frumusete a lacului i se dezvaluie insa cand ii priveste reflectia acestuia in apa lacului...
In roman se pomeneste la un moment de o poveste budista zen: Povestea relatează apariţia unei pisici negre, fermecătoare, într-o zi când călugării erau “la tunsul ierbii”. Toţi au fugit după ea şi au prins-o, pisica devenind un obiect de dispută între cele două aripi ale templului. Părintele Nansen prinde pisica şi le cere călugărilor să spună “ce trebuie” spus pentru ca pisica să rămână în viaţă. Apoi o ucide, nici unul dintre ei neştiind ce să spună. Mai-marele discipolilor, Choshu, când aude întâmplarea îşi pune papucii pe cap (dovadă budistă de umilinţă) şi părăseşte templul.

Nu este deloc uşor de interpretat această istorisire, şi faptul că pe parcursul romanului primeşte sensuri diferite demonstrează că, în fond, nici nu există o singură interpretare valabilă; acelaşi lucru se întâmplă şi cu întreaga carte.
Un alt lucru care mi-a placut foarte mult este ca in roman se pomenesc doua tipuri de "frumos", reprezentate prin prietenii eroului: Tsurakawa cel care s-a aflat in armonie cu propia-i frumusete, si Kashiwagi cel interesat de frumusete in doar in masura in care o poate avea...
Am sa incerc sa nu va spun finalul cartii pentru a pastra un oarecare suspans, asta daca suneti interesati.
Ultima fraza este unu simbolica, ca de altfel aproape intreg romanul: "Am simtit pachetul cu tigari in buzunar. Am scos o tigara si am inceptu s-o fumez. Ma simteam ca unul care se aseaza la o tigara dupa ce a terminat o treaba grea. Vroiam sa traiesc."

Sper sa va placa, in caz ca o veti citi...