Sa vedeti ce prostii poa' sa-mi debiteze mie mintea pe la cinci dimineata. Stiu ca probabil mai bine ii dadeam delete imediat ce terminam, insa cred ca-mi sunt dator cu mai mult respect de sine. Drept dovata:
Omul prin natura sa a cautat mereu compania altor membrii ai rasei sale. Asta este secretul care l-a ajutat sa supravietuiasca din preistorie si pana astazi. Nicio primata-indevenire-om nu ar fi reusit omoare de una singura tigrul-cu-dintii-sabie sau orice alt animal feroce cu dinti mari si ascutiti.
Impreuna oamenii au construit cladiri pana la cer, au pasit pe luna, au schimbat pamantul, si-au batut joc de natura, vreme, si orice altceva. In grup omul a depasit orice obstacol. Insa iata-ne cum ne zbatem neputinciosi in fata celui mai vechi inamic al nostru: singuratatea.
Desi avem la dispozitie telefoane mobile si oferte speciale ce ne permit sa vorbim unul cu altu la poli opusi ai terrei, ne putem scrie, vedea si auzi in timp real cam de oriunde, suntem singuri. Avem trenuri cu viteze imense, avioane ce depasesc viteza sunetului, avem tot ce am putea dori, si totusi suntem singuri. Locuim cate 100 intr-un singur bloc, dar nu ne cunoastem mai mult de 3 vecini, iar daca o facem atunci suntem barfitori, in consecinta, evitati.
Obisnuiam sa cred ca singuratatea poate fi descrisa ca acea stare pe care o simti atunci cand nu esti in preajma persoanelor dragi, un sentiment partial sinonim cu dorul, la care mai adaugi si o camera goala si mult nimic in preajma ta, eventual o muzica trista. Intre timp am realizat ca ceea ce eu credeam a fi singuratate nu este defapt decat instrainare. Singuratatea este atunci cand esti inconjurat de oameni si totusi te simti de parca ai fi in mijlcul Saharei: simti ca te sufoci si nu ai cui sa-i spui, si totul pare a fi doar o iluzie cauzata de caldura care te doboara. Asa percep eu singuratatea acum.
Chiar daca as putea oricand sa pun mana pe telefon sa sun pe oricine sau as putea sa intru pe mess sa-l salut pe amicu ala al meu, despre care credeam ca e de treaba, sa-l intreb ce mai face sa-I zic la randu-mi ca si eu fac relativ bine si sa programam o iesire la bere, as putea sa ies afara la alergat sa sun o colega si sa o invit la un suc( my treat), eu aleg sa zic pass la toate si cel mult sa ma duc pana la magazine sa-mi iau o sticla de cola si un pachet de tigari. Daca am vorbit cu tipa de la magazin se cheama socializare, nu?
Mai ciudat este atunci cand ma uit la tipa din fata mea de la coada, la mosu de pe bancheta alaturata din tramvai, la colegu din sala de examen observ in ochii lor acelasi lucru pe care il vad si la mine: sunt singuri, ceea ce ma face sa intreb: ce anume ne indeparteaza asa tare unii de ceilalti?
Chiar as fi interesat sa vad ce parere aveti si voi, so feel free to comment if u feel like doing it..
Numai bine si ne auzim, aici, la urmatoarea supradoza de cofeina.
