Toamna din nou


Acum stiu de ce imi place toamna. In fiecare an am sezantia ca am mai pierdut o vara… asa cum imi pierd sansele, sperantele, si visele. Cu timpul se duc toate, una cate una, pana cand… pana cand nu raman decat un copac despuiat de frunze in ploaia rece de toamna… Imi e frig. Imi lipseste atingerea calda a soarelui. Imi e frig si sunt singur… singur cu gandurile mele – o imagine dezolanta daca ma intrebati pe mine – . Imaginati-va cat de sinistru poate fi sa trebuiasca sa te infrunti zilnic cu cele mai mari temeri ale tale, si defiecare data sa realizezi acelasi lucru: nu ai cum sa castigi.
Cand ma gandesc la toamna imi vine in minte inevitabil imaginea unui parc care cu ceva saptamani in urma era plin de viata, de copii jucandu-se, de rasete si bunavoie, acum zace abandonat, intr-un fel si-a pierdut scopul, ocazional mai serveste ca adapost unor indragostiti, unor melancolici sau pur si simplu ca popas in drum spre casa de la cumparaturi, insa, nu mai e recreational intr-un sens bun. Vedeti aici e si problema mea: nu-i nimic in neregula cu a fi singur… cu a fi antisocial… sincer chiar imi place acest lucru. Ce ma deranjeaza cu adevarat… Hmm… adevarata problema sunt eu. Eu si gandurile mele.
Viata e un paradox care nu va inceta niciodata sa uimeasca: prefer sa fiu singur pentru ca detest compania altor oameni, in acelasi timp caut compania altora pentru a nu fi singur cu gandurile mele…